L’urtima parmàra
(lamento disabile)
E doppu quasi ‘n’annu decidìa,
jornàt’ i menzu maggiu traditura,
u nesciu, ripezzàtu, e non potìa,
all’aria aperta, ca non vidìa l’ura.
C’u motorin’elettricu chi ndaju,
doppu ddu’ giri fatti nt’’o paìsi,
mi vinn’’a tentazioni pemmu vaju
o‘ lungumari, doppu tanti misi.
Parìa c’’o suli jìa, daver’a milli
e vorz’u ‘rrivu fin’o’ “parcu jòchi”,
‘ncuntrài pe’strata quattr’amic’ i chilli
chi stim’ e com’ad illi nci su’ pochi.
Finimma di parrari c’ a ‘nu trattu
‘u tempu si giràu a nuvulati,
ndepp’u salut’i prescia e,dìttu-fattu,
partìa cu li minuti già cuntati.
Eu ndaj’ u vaju sup’’o marciappedi
c’’a strat’è ballerina, puru troppu;
(è chillu chi ‘u Cumuni mi cuncedi:
ndaju pur’u mi guardu nommu ‘ntoppu).
E jìa fujèndu, pe’chillu chi potìa,
u ‘rriv’a casa ‘n temp’ u mi riparu,
ma eu, pigghjàtu, mancu m’accorgìa,
c’’o fìci tuttu; ma,poi, mi fu chjaru.
L’urtimu post’ u si pôti scindìri,
e com’est’esti disgrazia amara,
nda’ u torn’arretu, po’ puru moriri,
quandu s’arriva a ll’urtima parmàra!
E ndavi tanti di chilli pedani:
ma una non servi, ‘n’atta non vali.
Cu’ cunt’e faci si lava li mani,
i povaretti su’ tutt’animali!
Carlo Ernesto Panetta
Locri 23/05/2016